Vacanta la bunicii de la tara

  • Pune-te in papucii lor coloraţi
    21/07/2010

    Încaltă-te cu ei si trage o fugă prin iarba umezită de rouă… poti face două tumbe, te poti juca de-a v-ati ascunselea sau sărind într-un picior, cu gura până la urechi, poti doborî un nou record… al celui mai fericit copil din lume, care se află în vacantă la tară!

    O parte din copiii din cartierul Tractorul din Brasov nu au fost plecati niciodată într-o tabără. Pentru altii este pentru prima dată când vor pleca de acasă, într-o vacantă adevărată, în care joaca se află în centrul atentiei. Tu ne poti ajuta să îi trimitem în vacantă asa cum odinioară părintii tăi te trimiteau vara, la tară, la bunici! Ne poti ajuta cu o donatie care să acopere o zi sau o săptămână pentru un copil din cei 30 care încă nu au costurile asigurate. Ne poti promova pe facebook, pe twitter sau pe blogul tău, astfel încât dorintele acestor copii să ajungă la persoane care îi pot ajuta. Ne poti dona jocuri pe care tu nu le mai folosesti.

    Pune-te în papucii lor si ajută-ne să îi trimitem în vacantă!

Reclame
Published in: on iulie 29, 2010 at 9:40 am  Lasă un comentariu  

Prima iesire.

A noastra Pandora iar a avut chef de cioace…si pusa pe shotii si-a incaltat-o rau…

Pentru ca a dat coltul soarelui, asa cum imi place mie sa zic, ma batu gandul sa escaladez dealurile impadurite ale targului meu.Recunosc am avut doo scopuri.Unul de a incepe odata tratamentul meu pentru zilele varatice si al doilea de a verifica ce face bradutul meu plantat acu sa fie vreo trei primaveri.

Asadar, echipata cu treling (vorba nepoatei mele) cu o bucata de casti si ca greutate vreo cateva telefoane, am pornit cu gandul de a –mi depasi propriul record de prin tinereturile mele … pe cand nu reusisem sa intru la Clubul sportiv din cauza de inaltime…pe post de alergatoare in cerc pe marginea terenului.Si am iesit cu avant de viking pe strada (pietruita) si da-i si lupta, si dai si lupta …pana…pana…pana la capatul strazii ca ma apucara toate alea .Ah uitash sa va spun ca pe vineri am urcat intr-un tuuuuuurn inalt de 38 de m si inca alti 20m in plus, dar va povestesc eu si despre asta, si m-am pricopsit cu o usoara maaaaare febra musculara.

Asadar, in aceste conditii si cu limba scoasa de un cot, m-am mai ambitionat odata si am ajuns la capatul altei stradute si tot asa pana la marginea padurii, unde mi-am dat aproape ultima suflare si unde am urlat cat m-au tinut plamanii…nu va spun ce ca apoi incep colegii sa ma banuiasca de vreo boala de pe la mine de pe la munci.

Si mergand in pas sprinten de melc, am reusit sa ma cocot in varf de padure sa-i fac o vizita bradutului, sau braduloiului …acu ce sa zic…io stiu ca-s mica d’apai o crescut ditamai bradu, numa’ bun de impodobit de Craciun, de ii ajungeam pe la mijloc…m-am bucurat tare, ne-am tras in poza,ca nishte pitziponci veritabili , am batut palma si m-am carat nu inainte de aceeasi promisiune pe care am rostit-o si anul trecut.:”Ne vedem la anul!”

Si dai inapoi pe jos catre casi…cu mers suav de masina pe pana.

Ajunsa pe asfalt am alergat mai sprinten, dar nu va spun ca ieri am stat toata dimineata intinsa pe balansoar cu cartea-n mana.Ca nu puteam nici sa ma ridic in picioare.

Eh m-am mai ambitionat io mai pe seara si m-am mai catarat odata pe creste impadurite, dar doar pentru a-mi potoli setea de o bere neagra , pai trebuia sa-mi refac energia cumva…si iaca de ce n-am raspuns eu zilele astea la mesajele voastre…iertate-mi fie pacatele.

Da’ treaba maaaare am mai avut…si sufar acum in tacere, da’ nu recunosc fata de nimeni.

Published in: on aprilie 7, 2009 at 5:53 pm  Comments (4)  
Tags:

Lumea prin ochi de copil

Pandora mi-a deschis inca odata sertarasele si a cautat o povestire de mult uitata…Poate ca a facut bine, sau nu…ramane de vazut!Sunt curioasa ce tot coace acolo de o ora…

Dragii mei, nu stiu cati dintre voi ati citit cartea “A trai pentru a-ti povesti viata”, nu cititul in sine are importanta, ci faptul ca aceasta carte, subiectul ei, imi trezeste amintiri de mult apuse in negura timpului.Nu ma pot compara cu scriitorul, care de-alungul vremii a avut ocazia de a aprofunda arta scrierii, eu doar mazgalesc hartia cu amintirile mele, pentru ca mai nou, imi trezesc des partea nostalgica pe care uitasem ca o mai port in mine.Tind sa cred ca omul nu se imbraca cu haine, ci sub acest pretext vestimentar, el ca individ al societatii, poarta usoarele vesminte ale caracterului si al amintirilor, pe de alta parte viitorul lui, si-l traieste tot prin prisma amintirilor, caci ce-am fi noi azi fara invataturile dobandite de-a lungul vietii, nu doar de la parinti, ci si din propriile trairi reale, emotionale cat si imaginare.Lasand filosofia de-oparte, incerc a-mi aminti clipa cand pentru prima oara am respirat aerul acesta al realitatii…e mult prea departe aceasta traire, dar macar incerc sa-mi aduc aminte. Memoria se incapataneaza insa asupra imaginii picioarelor mele.
Doua picioruse incaltate cu balerini albi…pe un fond de parchet vopsit in verde, ferestre enorme cu ochiuri mici, barne, paralele, saltele prafuite, intinse pe jos, una peste alta, si in fata mea un om inalt cu parul alb, imbracat intr-un trening albastru cu steagul si stema comunista cusuta pe piept. Pare un tip prea sever pentru mine, mult prea inalt.Cineva, unul dintre parinti, nu vad exact care, probabil din cauza emotiilor, mi-a dat drumul la mana, iar antrenorul dupa ce a salutat, m-a batut usor pe spate si proptinduse intr-un genunchi, imi zice ca de azi vom incepe joaca serioasa.De azi vom fi campioni ai lumii.
Ma chinui sa ma urc pe barna destul de groasa, pentru mine, si inalta de imi ajunge aproape de umar.Mandria ca port un costum de gimnastica rosu, care mai mult ca probabil imi va fi mic pana ce voi ajunge in Lotul National de Gimnastica, nu imi acopera atat vanataile, cat si durerea ce o simt de fiecare data cand barna e mult prea lunga, iar eu nu ajung in pozitia de coborare, acolo unde ar trebui in mod normal…la capat.Sunt la trei sferturi si ma asez cu fundul pe barna si plang…sunt prea mica pentru sportul asta…Apoi deodata ma vad facand exercitiul bine cunoscut la paralele, in tragica zi care a pus punct carierei mele de gimnasta mondiala (si acum rad cu pofta la aceasta remarca).Atunci cand din prea mare viteza, poate prea putina experienta, sau lipsa de concentrare, mainile mele s-au aflat prea departe de barnele rotunde din lemn, iar urmarile accidentului de atunci ma impiedica si azi sa fac unele lucruri.Imi aduc aminte lacrimile calde ce-mi udau obrazul, in timp ce pasii ma calauzeau prin zapada de noiembrie, pe sub Poarta Ecaterinei, atunci cand i-am zis antrenorului ca nu pot continua antrenamentele…Al naibii doctor!
Acolo se opresc amintirile mele din acea perioada, ca mai apoi sa ma vad inotand intr-o piscina enorma, razand si facand giumbuslucuri pe langa colacul albastru colorat al surorii mele Cristina.Acum imi usuc parul lung pana la mijloc pentru ca in clipa urmatoare sa-mi privesc imaginea oglindita in luciul apei, si sa jur ca nu voi mai intra niciodata in apa.Nu stiu ce s-a intamplat, sunt doar franturi, dar tind sa cred ca imaginea surorii mele alunecand prin gaura colacului, spre abisul albastru, are legatura cu asta.Mai ciudat e ca mi-am pastrat legamantul pana aproape de adolescenta, cam tot atunci cand a inceput sa-mi placa valurile inspumate ale marii.Ma simt legata de involburarea aceasta sarata, tocmai prin simplul fapt ca mi-a redat o parte din increderea pierduta si incerc sa-i multumesc, in taina, de fiecare data cand pasii ne aduc laolalta.Aceasta imagine a nisipului imi aduce aminte de alte povesti din viata mea, dar sunt mult apropiate de vremurile actuale, iar eu vreau sa mai zabovesc pe campurile copilariei.
Apoi deodata ma vad imbracata intr-un costumas alb, incercand sa ridic racheta grea din mana dreapta, ce ma trage in jos.Si incerc sa lovesc mingiuta de un verde crud, cu mare manie, ca si cum ar fi cel mai mare dusman al meu.si durerea…durerea din brat, care m-a urmarit vreo trei zile, ingreunandu-mi scrisul la scoala.
Hmmm…deja sunt la scoala…ce repede a trecut…nu! E mult prea repede…mai trebuie zabovit in trecut, atunci cand singura find, in camera parintilor mei, incepe totul sa se miste, iar hainele din dulap de sus, cad toate pe mine.Ma apropii de de geam in speranta imaginatiei unui copil de trei anisori si ceva, de a vedea picioarele uriasului care indrazneste sa cutremure tot blocul.Apoi o vad pe bunica langa mine, tragandu-ma sanatos de mana, desi stiu sigur ca ar fi trebuit sa fiu singura in casa.Iar eu tot repet incontinu…nu eu am fost mama!( momo pe ungureste, caci asa ii ziceam bunicii). De data asta nu eu am scos hainele din dulap!….Uriasul e de vina!Sa sti!….Trebuie sa ne intoarcem sa le punem la loc, altfel mama se supara pe mine…Nu eu am fost!Nu eu am fost! Trebuie sa ne intoarcem!
Amintirea asta ma face mereu sa plang, pentru ca mi-am iubit bunica enorm de mult…iar azi ea nu este printre noi, sa ma vada imbracata in rochia alba.Imagine pe care si-o dorea atat de mult…cred ca ma opresc aici…e destul de tulburator pentru mine, iar copilul ma trage de maneca cu ochi intrebatori.E timpul sa o duc la culcare spre somnul de pranz.
Va salut in speranta ca voi reveni sa continui povestea de aici fara a avea ochii umezi, ci doar emotia ce o simt in timp ce astern cuvintele pe hartie.
Zile bune sa aveti…

Published in: on martie 22, 2009 at 6:24 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

BIG TIME …

Eh…saraca…Pandora mai imbatraneste cu un an, nu varsta e baiu, ca-i obisnuita :mrgreen: , dar musai sa se apuce de preparat bucate, pentru musafiri.N-or fi acum zeii astia ai Olimpului prea simandicosi, dar Pandora este, si vai si-amar de capul ei…adicalea vin mosafiri buluc, si iar se pune a noastra draga, pe urlat, zbierat, tipat si in final ramas fara grai, pana calca primul pe usa ei 😀 .Dar nici macar asta nu e baiu…ci faptul ca se apuca sa prepare din carti, ceea ce nu a facut, never ever.

Ideea e ca evenimentul cu pricina e sambata, ma rog, duminica, dar do’nsoara Athe, luni are de dezmatat calculatoare, prin urmare, am mutat marele evenimet, ca doar o iubesc, ca e a mea 😀 si-l mai iubesc si pe sefu 😳 (meu direct), ca mi-a dat liber, pe de-a moca, fara cereri :mrgreen: , si ca sa inchei in ritmul meu ….PPPAAAARRRRTTTYYY TIME…

Si ne vedem miercuri, crisu’ 😉

Published in: on februarie 6, 2009 at 10:28 am  Lasă un comentariu  

Cand directorul o ia razna…

Cum Pandora presteaza in folosul comunitatii, la una din instititutiile publice pe care scrie cu litere aurite „LOC DE DAT CU SAPA”, te astepti ca tratamentul aplicat celor internati acolo, sa le fie aplicat doar lor.Degeaba…tratamentul ar trebui extins, doar unora 😛

Ieri, aflata in focurile concentratiei, adica cu netul deschis, implicit mess-ul :), il vad pe dom’ derector intrand pe usa.N-am apucat decat sa zic, „Ioi te” 😯 …in gand binenteles.Si am inceput sa caut un anume program, care in mod normal ar trebui sa fie mereu pe ecranul monitorului meu 😕

Cu zambetul pe buze, i-am trantit un „buna ziua”, desi initial m-ar fi batut gandul sa-i zic despre alte neamuri :oops:si mi-am vazut de ale mele.Mon bureaux, e impartit in trei incaperi, a mea find prima.E frumos, spatios de vreo 1.50 m/ 1.50 m(v-am zis ca sunt mica), cu un geam maaaaare ,care da spre o priveliste exceptionala, adica o usa cu niste scari.Inca o incapere mai mare ceva decat a mea si inca o incapere maaaaaare, unde sta de n’spe mii de ani arhiva.Si unde Doamne fereste sa intri, ca nu sti cu ce iesi…noroc ca nu sunt soareci 😀

Asadar…a aparut mon derecteur, cu vesnicul zambet pe buze, ioc, cu alti directori, sefi, sefuti, sefuleti, pup-incuristi, perietori etc, etc, etc 🙄 .La prima impresie ma gandeam ca doreau internare, dar n-a fost sa fie, mai vars o lacrima pentru asta, acum.Si postat cu mainile solduri, ca un derector ce se afla,  rosteste bomba, cu ceas, cu efect intarziat, ca ne-a trebuit cateva secunde sa procesam datele, si tot EROR imi urla in urechi.

” – In trei zile sa ne ajutati sa mutam arhiva.” La care ne-am pus toate trei, adica moi, si cele doua colege ale mele, pe ras.Am vazut ca se uitau cam ciudat la noi, dar totusi, era buna gluma.Si dupa ce ne-am dat seama ca suntem singurele care radem, ne-a apucat plansul…si-amarul.Mai plang si acum dar ce naiba sa fac, trebe spatiu sa se mute sefu-miu, iar implicit eu , cu el, acolo, in spate, la frig, si ….numai zic  😥 Mai aia care ati furat armamentul, aveti un client aici…se poate un agheu :mrgreen: ?In rate, ca n-am bani.

Asadar, peste ceva timp, va trebui sa ma apuc de mutat foi de prin 1949, pline de praf si mai mult publere, si probabil o sa fac o rinita alergica si lombosciatica si nu imi voi putea lua liber si uite de ce mai avem nevoie de mai multe, camasi dinastea  moderne cu maneci lungi 🙄 .

Si eu plang, nu mananc, dar plang…

Published in: on februarie 5, 2009 at 11:39 am  Lasă un comentariu  

Pandora si-a suflecat manecile pana la cot…

…si a in ghesuit in cutiuta…un vis…

Dupa aterizarea pe aeroport si verificarea bagajelor, incerca sa se gandeasca doar la vacanta ce abea incepea.Iesind afara o izbi aerul rece, de munte,iar privelistea o lasa fara suflare.Nu stia daca se bucura pentru mult asteptatul timp liber, pentru luxul in care va sta o perioada sau pentru simplul fapt ca el calca alaturi de ea.Taxiurile albe, opreau una in spatele celeilalte si le urmareau cu o privire bolnavicioasa, ca un evadat eliberat de curand.Stiau ca trebuia sa vina o masina dupa ei, iar la fiecare automobil pe puctul de a stationa tresareau.Statea in spatele lui si-l privea de dupa ochelarii de soare, simtea ca el este scaparea ei.Erau de ceva tip impreuna, dar mereu ocupati cu treburile fiecaruia, uitase, parca acele clipe de fericire, de pe terasa superioara a casei, unde in fiecare dupa masa se relaxau imbratisati in leganatul lin al balansoarului, pe inserat, cand isi jurau si cerseau unul celuilalt, iubire.Acum isi privea barbatul si incerca sa-si aminteasca de fiecare data cand el i-a fost alaturi, atunci cand in urma unor probleme de sanatate pierduse ceea ce trebuia sa-i lege pe vecie, ceea ce el dorea cel mai mult, stia ca va fi dezamagit, dar el, in schimb i-a sters lacrimile amare si ii soptea mereu ca mai pot avea sanse, ca poate acolo sus cineva nu a dorit sa le ofere acum bucuria unui copilas.Tot in seara respectiva, dupa ce el ajunse aproape acasa, intoarse masina si porni inapoi spre spital, deschise usa si fara sa se gandeasca la raspuns, spuse pe un ton vesel:

– Iubito, trebuie sa te faci bine cat mai repede, tu faci parte din mine, si cred ca eu sunt destul de obosit sa mai pierd timpul pretios departe de tine, saptamana viitoare mergem in excursie, pana la capatul lumii daca e nevoie, dar trebuie sa scapam de orasul asta bolnavicios si aglomerat.

Ceea ce au si facut, intr-o saptamana au terminat toate aranjamentele, au lasat vila, impreuna cu toti clientii, pe mana parintilor si au cumparat un sejur la unul din cele mai luxoase hoteluri din Elvetia, aveau nevoie de o iesire, sa-si adune fortele.

In timp ce imaginile i se desfarusau inaintea ochilor, un Jaguar negru opri in fata lor, cobora un tip maruntel in varsta si foarte suplu, cu parul alb si chelie in varful capului si se adresa lui William .

– Ma numesc Allain, cred ca asteptati de ceva vreme,si apleca fruntea in semn de salut adaugand, e cam aglomerat, perioada asta a anului, si fara sa clipeasca lua bagajele si le urca in portbagajul masinii.

Dupa o perioada de condus prin oras, automobilul iesi din umbra cladirilor inalte pline de otel si sticla si se avanta pe o strada imprejmuita de copaci inalti cu frunzele pe jumatate ingalbenite si cazute.De jur imprejur, muntii isi ridicau semetele varfuri de parca ar fi vrut sa prinda cerul, in inaltimile lor.Din loc in loc, se vedeau palcuri de conifere, verzi, in contrast cu albul peticelor de zapada.

In sfarsit, isi spuse, nu se mai vede tipenie de om, dar daca e sezonul concediilor, oare se vor putea bucura de libertate acolo?Sau va trebui sa stea inchisi in camera, asta era o problema pe care nu o putea el anticipa, si asta o facu sa zambeasca.

– De ce zambesti asa sagalnic?O intreba.

– Imi faceam socoteli si deodata mi-am dat seama ca sunt in vacanta…din obisnuinta cred.

Intr-adevar, era obisnuita ca mereu sa fie in actiune, era chemata de directori de fiecare data cand era un control, si actele de care tinea cont, erau trecute ca prin sita.Avea o raspundere enorma si toate astea se rasfrangeau pe umerii ei micuti.Cand a simtit ca ceva nu e in regula cu sarcina, se afla pe unul din culoarele spitalului, unde isi desfasura activitatea, dupa o sedinta obositoare, iesi cu zambetul pe buze find fericita ca totul a mers struna, era tarziu aproape de seara, nici nu isi dadu seama ca nu mancase nimic, doar o jumatate de cana de cafea, ii alina foamea.Simti o intepatura sub stomac, si sprijininduse de bara de protectie pentru usurarea circulatiei bolnavilor, isi lasa buclele satene sa-i atarne peste fata alba, in timp ce se ghemui.Apoi nu-si mai aduse aminte de nimic, doar de jocul neoanelor de pe tavan dintr-o alta cladire, necunoscuta ei, si incerca sa deosebeasca o voce din amalgamul din jur, o singura voce, cea care ii aducea alinare mereu, si mai mult de atat, siguranta in fortele proprii.Se trezi a doua zi seara, pe un pat de spital, legata de aparate, ceea ce aflase mai tarziu avea sa-i sfasie sufletul, nu se gandea la ea atat cat la el, stia cat de mult isi doreste un sambure de iubire, intre ei doi, pe care sa-l ocroteasca si sa-l iubeasca.Se apucase sa-i pregateasca camera, inca din prima zi de cand aflase ca urma sa fie tata, si in fiecare seara de atunci il gasea in acea camaruta de deasupra intrarii principale cu geamuri patratoase si impodobita cu tot felul de minunatii.Stia ca va fi fericit, stia ca acel copil va fi iubit, mai tarziu aflasera ca urma sa se nasca o fetita si doar gandul asta ii aducea mai multa bucurie.Ii luceau ochii de fiecare data cand o privea,si nu o lasa sa faca nici un efort fizic, nici nu facuse, si totusi, de ce …

– Lasa gandurile pentru alta data…acum, si se apropie de urechea ei, esti doar a mea, si tu trebuie sa te gandesti numai si numai la mine…de stiu ca trebuie sa te hipnotizez si tot te voi pune sa-mi dansezi in fiecare seara, ca o cadana…rosind, Violet privi in oglinda, reflexia lui Allain sa vada daca nu cumva il deranjeaza chicotelile si expresiile lor de proaspeti indragostiti, dar soferul conducea cu acelasi aer englezesc, serios ca si pana acum.

Incerca sa se relaxeze, iar el ii era de mare ajutor, se scufunda in albastrul ochilor lui ce debordau liniste, atunci ii vazuse pentru prima oara tulburati, iar albastrul azur, deveni un gri intunecat pentru mai mult timp; cand ii aducea cate o Violeta in fiecare zi sperand ca fiecare floare ii va mai alina lacrimile ce se rostogoleau mereu din ochii ei.Dar fericirea ei, era el.Nu isi dorea nimic, decat sa scape din camera aia si sa ajunga acasa, langa el.

Ha…am ajuns…se auzi vocea lui cuprinsa de entuziasm…

Nici nu realizase ca se afla pe un drum in mijlocul unor piscuri inalte,cand deja cazuse seara si in fata farurilor masinii se ridica o poarta inalta neagra, din fier forjat, iar un medalion cu doua litere ciudate, aurite tronau chiar pe centru.Dupa ce intrasera pe o alee pietruita si inconjurata de un palc de pini parfumati, se ridica in fata lor o cladire inalta de cateva etaje bune, ce arata exact ca un castel, cu multe turnulete.Iedera neagra in intunericul noptii invada peretii pietruiti si-i dadea un aspect ciudat, putin sumbru.Dupa ce coborara din masina simti aerul izbitor de rece si curat al muntilor.

– Va asigur ca inauntru e mult mai cald, si va asteapta un ceai fierbinte sau o cafea, depinde de preferinte, se auzi vocea blanda a batranului, Allain ce incerca sa scoata valizele.

O bufnise rasul, la gandul ca a calatorit ore intregi ca sa bea o amarata de cafea la capatul lumii, nu,ea va trebui sa vada tot, de acum, si zambind urca scarile si intra pe usa enorma, sculptata, dintr-un lemn de esenta tare, de culoare inchisa.Se gandea ca mai mult ca sigur va afla din ce tip de material lemnos este facuta usa, maine cand vor trebui probabil sa iasa la plimbare, il si imagina pe William spunand tantos, “Vezi iubito ce fibra are , x materialul asta, cata viata debordeaza”, cand pentru ea era doar o bucata de amarata de scandura, frumoasa intr-adevar, dar tot scandura pana la urma.Dar gandurile ii fusesera intrerupte de imaginea impresionanta ce i se desfasura inaintea ochilor, marmura alba lucioasa ca apa isi intindea marginile si se ridica pe doi stalpi grosi de o parte si de alta a usii de la intrare, mai in fata o canapea si trei fotolii strajeau o masa rotunda cu un aranjament florar parfumat ce umplea sala, de culoare, in spate isi intindeau bratele peste cap doua statuete sculptate, din lemn ce formau bara de sustinere a unor imense trepte de marmura, ce la un moment dat se desparteau in fata unei mase intunecate de sticla colorata.

Vitraliu trebuie sa fie, si tocmai atunci cand se intreba ce anume ascundea intunericul pe fata lucioasa a sticlei, se auzi o voce aproape de ei:

– Impresionant nu?!Dimineata o veti cunoaste pe cea care a fost odata stapana casei, si care a ramas imortalizata pe aceasta sticla, din ordinul Lordului.

Omul inalt cu mustata neagra, si voce dura, apropiindu-se de ei, o privi inmarmurit parca pentru cateva clipe, iar apoi intinse mana pentru un salut oficial.Avea palma mare si alba, iar cand ii cuprinse mana ei cu incheieturi firave si o duse la buze, Violet simti un fior pe sirea spinarii uitanduse la ochii parca vicleni a interlocutorului.Isi retrase mana si privi in jos evitand orice discutie.Dorea liniste si atat, gata cu grijile si gandurile, se uita la Wlliam si zambi ca un copil.

Afla mai apoi ca acea persoana se numea Jack, si era un fel de director, fiind ruda cu Lordul Edward. La un scurt semn a domnului Jack, se apropie un baietandru sfrijit, inalt subtire si roscat, care insfacand o valiza, le arata drumul indicand cu cealalta mana spre muntele de marmura ce se ridica in fata lor sub forma de scara.

Erau colidoare intunecoase tivite cu lambriuri si tapetate cu tesatura scumpa, din loc in loc, se ivea cate o usa cu cate un numar mic aurit, prins in cuisoare.La capatul culoarului se afla o usa inalta, la fel de inchisa la culoare ca si celelalte.Roscovanul efervescent,deschise usa si ii pofti inauntru.Era una dintre camerele bune ale hotelului luxos, formata dintr-o sala mare unde trona imensul pat cu baldachin de catifea rosie, terminat din loc in loc cu ciucuri aurii, ce atarna greoi pe stalpii de lemn sculptati si o alta incapere unde se afla baia captusita cu marmura neagra, si garnisita cu manere aurite si o enorma oglinda de sticla ce iti lua ochii, prin sclipirile aplicelor cu turturi de cristal, aflate pe deoparte si de alta.

Ii placea aerul asta cu tonuri victoriene, se simtea parca transpusa intr-o alta lume, o lume de basm cu printi si printese.Isi revenise din visare, cand baiatul lansase invitatia la cafeaua neagra, sau ceaiul cu lapte,ce se servea in fiecare zi dupa lasarea intunericului.

William se apropie de ea, dupa ce baiatul inchise usa in urma lui, si facand o plecaciune se adresa pe un ton foarte sobru:

– Domnita ar fi ingaduitoare cu doleantele unui brav cavaler, pentru valsul ce tocmai a inceput?Si fara sa astepte un raspuns o lua in brate pana ce numai atinse pamantul si o purta pe ritmul lui imaginar.Odata ajunsi in dreptul patului o impinse si radicand bratele incepuse sa rosteasca pe un ton si cu un timbru ciudat.

– La noapte e luna plina si ma voi transforma intr-o creatura a noptii si te voi devora.

Si se arunca, razand, in pat langa ea, asezandu-si bratele sub cap.

– Iti vine sa crezi, noi doi in vacanta, in sfarsit.Am si uitat cum se rosteste cuvantul.

– Bravul meu cavaler, cred ca ar trebui sa ma las prada unui dus fierbinte cat mai repede cu putinta pentru a nu lasa lumea sa astepte.Si zambind strengareste se sui pe el, spunand:

– Ca de nu ma transform eu in vrajitoare si ii preschimb pe toti in broaste raioase, si sarutandu-l scurt pe nas, tasni spre baie.

Clipele petrecute sub jetul puternic de apa fierbinte, parca o scapasera de toata tensiunea cumulata de drum.Parfumurile de iasomie a uleiului de baie ii incantau simturile si simtea cum ii dadeau putere.In seara aceea hotarase sa nu renunte la tinuta sobra cu care era obisnuita.Un costumas de stofa gri cu o croiala barbateasca se ascundeau sub funda mare a camasii din matase.Iar fusta impecabila, un pic conica, pana in dreptul genunchilor, ii pastra aerul buisnes, cu care era ea obisnuita.Isi stransese buclele intr-un coc lejer, deasupra capului, iar singura excentricitate din tinuta ei se aduna concentrata in acul de par din pietricele albe ce prindeau forma unei Cale.Purta la gat colierul daruit de William cu mult timp in urma, un fel de placuta greceasca, din aur, cu trei pietricele albe, ce se alungeau intr-un final intr-un firicel de lant subtire.Era o bijuterie finuta ce o reprezenta si pe care Violet o purta cu mare placere de fiecare data.

Published in: on februarie 5, 2009 at 10:55 am  Lasă un comentariu  

Leapsa

Am primit de la Athe , si-am scris de 73 de ori, ce nu-mi place, si ete ce a iesit:

1. nesimtirea

2. prostii care se cred destepti

3. ca trebuie sa stau toata ziua cu ochii in calculator

4. frigul

5. cozile

6. sa se repete cineva

7. sa raman fara cafea

8. betivii

9. inghesuiala

10. cei care te calca, imbrancesc….si nu-si cer scuze

11. muzica galagioasa

12. sa dau de mancare cainilor(nu radeti ca am trei bagaciosi)

13. galagia papagalilor

14. poluarea

15. vantul

16. ploaia

17. iarna prea lunga

18. ziua mea, chiar de-i odata pe an

19. impulsivii

20. ceasul, timpul

21. impertinenta

22. ca la singurul local unde imi placea sa merg, e frig

23. ca pe terasa nu se poate sta si iarna

24. ca ma trezesc prea dimineata

25. sa-mi zica cineva”no hai odata”

26. ticurile nervoase

27. cand se scobeste cineva in dinti si face zgomot

28. ca trebuie sa schimb trei masini pana ajung la „Cuca- Macaii”, la munca

29. sa ma trezeasca cineva din somn(pentru ca dorm mult prea putin de fel)

30. ca nu pot sta cu castile la urechi, la locul de munca

31. cand ai mei sunt nervosi

32. plictiseala

33. cand nu imi merge netul acasa…si saptamana asta asa a fost

34. sa ma uit la un film care nu are un sfarsit anume

35. sa ma intrerupa cineva din lucru

36. sa imi dicteze careva cum sa fac, desi stiu

37. ca nu pot scrie bloguri la munca

38. cei care au prieten/e si iti fac tie ochi dulci

39. soacrele sau mai bine zis, notiunea de „soacra”

40. oamenii pisicosi

41. ca incep multe bloguri si nu le termin…se amesteca ideile 😀

42. cand eu cumpar dulciuri si dupa o perioada nu le gasesc in dulap

43. ca mama imi pune cateodata hainele in dulap

44. cand nu gasesc un lucru acolo unde l-am pus eu

45. sa umblu cu acte

46. sa stau la cozi

47. sa trag la xerox, nu radeti ca ma dispera

48. ca uit sa-mi pun de mancare dimineata

49. ca mai nou mi se face rau dupa ce fac baie, asta urasc

50. ca nu pot sa mai urc scarile asa cum faceam odata

51. ca am picioarele bocna tot timpul

52. ca nu-mi stau ……………..( e prea porno sa scriu )

53. ca n-am camera mea

54. ca n-am casa mea

55. ca n-am barbatul meu

56. ca ma enerveaza barbatii..(asta e generala, nu dau nume ca nu toti sunt bagati aici in oala asta)

57. ca ma enerveaza toate proastele

58. ca n-am timp pentru mine

59. ca trebuie sa ma duc dupa copil la gradinita, desi nu-i al meu

60. sa vorbesc la telefon

61. sa raman fara apa, curent, …..

62. sa plantez ceapa…e greu bre sa stai aplecat, cu burta mare 😀

63. sa am de lucru, cand imi vin idei sa o pun de-un blog

64. ca uit…asta e , batranetea

65. intrebarile stupide

66. sa ma repet

67. florile de pe pervaz, iarna…ca nu pot deschide geamul

68. tantarii

69. una din pisicile mele, ca le bate pe restul

70. kitsch-urile de prost gust

71. sa-mi comenteze cineva de imbracamintea mea …(sunt obsedata de haine)

72. depresiile

73. singuratatea

Mai pot adauga?O tin asa pana maine :))

75. etc., etc., etc.

76. s.a.m.d.

Published in: on februarie 5, 2009 at 10:37 am  Comments (4)  

Hello, dragi prieteni blogareti

De azi va vorbeste o noua blogareata, boroboata, ce va incerca sa tina pasul cu voi.

Ma batea un gand de primavara, sa copiez  cateva din scriptologiile mele de pe alte site-uri si sa le postez aici, insa in urma unor prelungite dezbateri controversate, adicalea, sucite si rasucite, m-am oprit la timp, pentru a nu va oripila, pe voi cei cu experienta, cu povestile si aberatiunile mele.Asadar, revenind la ferma noastra de ovine, in ast’ prim blog, nu stiu ce anume  se cade  sa scriu.Poate doar un „Salut si bine v-am gasit!Sunt eu, aceeasi eu, cu bune dar mai ales cu rele, adunate toate intr-un recipient mic.Am cred, 100 de ani, nici eu numai tin minte exact, desi multi nu-mi dau 20, caci am grija sa lucesc, sunt mica si prapadita, dar ceilalti ma considera a fi infinita.”

Din cand in cand, cate un suflet, ma mai deschide si imi cotrobaie prin sertarasele pline cu ganduri si idei nastrusnice.Chiar de unele  sunt aberatii, lumea nu se supara, sper ca nici voi.

Asadar sa purcedem in ordinea intamplarilor, si va invit dupa cum am observat ca este obiceiul pe aici, sa dezbateti prin comentarii subiectele cu pricina.

Hai va pup si la cat mai multe bloguri!

Published in: on februarie 4, 2009 at 11:11 am  Comments (2)